VREDNICUL DOMNITOR MIRCEA CEL BĂTRÂN SAU CEL MARE ŞI MĂNĂSTIREA COZIA (2/2)

– Urmare –

Domnitorul Mircea cel Bătrân a dus aproape trei decenii lupte dure cu adversarii interni și externi pentru pacea și prestigiul Țării Românești. Ziua de 31 ianuarie 1418, atunci când a trecut la cele veșnice, nu a însemnat însă odihnă pentru trupul său obosit de la atâtea bătălii. Aşa după cum am mai spus, în spiritul unei vechi tradiţii, acest viteaz domnitor a dorit ca, după moarte, rămăşiţele lui pământeşti să i se odihnească în biserica mare de la Mănăstirea Cozia – ctitoria lui cea mai de seamă.

În documentul din 1 iunie 1421, după trei ani de la moartea Domnitorului Mircea cel Mare, fiul său Radu Voievod, zice: «Cu râvnă către Dumnezeu, Domnul meu, îndemnat fiind de sfânta şi de viaţă făcătoare Troiţă, am dat această cinstită poruncă după nobleţea inimii mele şi am întărit şi am împuternicit ca să fie de ocină si de ohabă mănăstirii Nucet, mormântul părintelui meu, şi spre veşnica lui pomenire… toate bălţile, începând de la săpatul pe Dunăre, până la Gura Ialomiţei», proprietăţi ale Nucetului pe Olt, adică la Mănăstirea Cozia.

Voivodul Mircea cel Mare a murit la 31 ianuarie 1418, pe la vârsta de 60 de ani şi a fost îngropat la Mănăstirea Cozia. El a încetat din viaţă după o glorioasă domnie de 32 de ani, fiind înmormîntat în ziua de 4 februarie 1418, nu la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, unde zăceau înaintaşii săi, «ci la cea mai frumoasă biserică de atunci, ctitoria sa, mănăstirea lui de la Cozia».
Locul de odihnă veşnică a Domnitorului Mircea cel Bătrân, are astăzi înfăţişarea unui sarcofag egiptean, unic între toate mormintele boiereşti şi domneşti din ţara noastră, dar caracteristic pentru forma mormintelor apusene medievale, întrebuinţate obişnuit în secolele XII-XV. Pe mormânt s-a pus o piatră mare care a fost distrusă, mormântul fiind profanat de mai multe ori.
În vara anului 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu şi înfrângerea eteriştilor de către turci, Alexandru Ipsilanti, urmărit de turci s-a refugiat la Mănăstirea Cozia.
Mănăstirea şi familiile care şi-au găsit adăpost aici devin pradă turcilor, care au dat foc mănăstirii, au dezgropat mormintele Voievodului Mircea cel Bătrân şi ale altor domni, crezând că vor găsi în ele comori ascunse şi au comis toate grozăviile, profanând bisericile şi picturile.
Peste un veac, prefectul judeţului Vâlcea anunţă Ministerul Cultelor la 14 iunie 1917 că, superiorul Mănăstirii Cozia, părăsind postul şi refugiindu-se încă înainte de ocupaţia germană, mănăstirea a rămas în părăsire şi expusă stricăciunilor, «între altele, mi s-a adus la cunoştinţă că mormântul Voievodului Mircea cel Mare a fost devastat, ridicându-i-se şi luându-i-se piatra comemorativă», de către duşmanii străini de neam şi de credinţa ortodoxă».
În procesul verbal din 23 decembrie 1918, procurorul Tribunalului Vâlcea spune: «Din zvon public fiind informaţi că trupele austro-germane în retragere au devastat Mănăstirea Cozia, ne-am transportat în localitate unde… am constatat că piatra comemorativă de pe mormântul domnitorului lui Mircea cel Mare a fost mişcată din loc şi spartă», iar biserica folosită ca adăpost pentru cai.

Piatra a stat distrusă pe mormântul Voievodului Mircea cel Bătrân, până în anul 1936 când s-a făcut alta la noi în ţară, cu pisania alcătuită de Nicolae Iorga, având un conţinut mult mai bogat decît cel care există azi pe piatra mormântului. Inscripţia era: «Aici odihneşte binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Mircea, (… urmează titulatura cunoscută) ctitor acestui sfânt locaş. A trecut la cele veşnice la 31 ianuarie 1418».
Această piatră a iscat discuţii cu privire la dimensiunea ei şi la conţinutul inscripţiei. După doi ani (în 1938), piatra a fost schimbată, folosindu-se probabil la construcţia scărilor dinspre miazăzi, care urcă la stăreţie. La 15 mai 1938, din iniţiativa Comisiei Monumentelor Istorice, pe mormântul marelui voievod Mircea s-a aşezat actuala piatră funerară, adusă din Bulgaria. Pe această piatră se află următoarea inscripţie: «Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418».
Domnitorul Mircea cel Bătrân şi cel Mare a avut o domnie lungă şi grea, furtunoasă şi plină de grijile Ţării sale, şi-a adormit întru Domnul în 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa, la Mănăstirea Cozia, unde odihnesc osemintele soţiei sale, Doamna Mara, osemintele celor cinci fii ai săi, dar şi osemintele zbuciumatei şi nefericitei mame a Domnului Mihai Viteazul, monahia Teofana, care şi-a dat obştescul sfârşit cu gândul, mereu şi mereu, la ,,drag fiul ei”, al cărui trup, pângărit de unguri, se odihneşte sub holdele Transilvaniei, iar capul, la Mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte, alături de tatăl său, blândul Pătraşcu cel Bun.
Veghease cu osârdie Mircea cel Bătrân la ridicarea ctitoriei sale, Mănăstirea Cozia, aducându-l pe vlahul sârbesc Nicodim să o târnosească; chiar arhitecţii şi meşterii au fost aduşi de dincolo de Dunăre! „Dar Cozia nu este o copie după vreo biserică sârbă, ci o variantă după monumentele din această şcoală (Kruşevăţ, Calenici, Veluce şi Rovaniţa), variantă executată de către unul din arhitecţii sârbi ai cneazului Lazăr sau ai fiului său, Despotul Ştefan, chemat de Mircea Voievod în Ţara Românească.
Mănăstirea Cozia este acelaşi tip cu bisericile sârbeşti (concepute după bisericile vlahilor Bizanţului ─ vezi Biserica Blacherne/Vlaherne, adică a vlahilor, din Constantinopol, construită de Împăratul Alexios I Comnenul, n.n.), însă concepută cu mai mult bun simţ al măsurii şi cu gustul logicii ce caracterizează tradiţia bizantină”.
 
Mitropolia Ungro-Vlahiei fusese întemeiată la anul 1359, la rugămintea evlaviosului Domn Nicolae Alexandru Voievod, prin strămutarea Episcopului Iachint de la Vicina pe Dunăre la scaunul domnesc din Argeş. Patriarhul Ecumenic de la Bizanţ îngăduise strămutarea şi întemeierea unui scaun nou, numai cu anume condiţii: biserica Ţării Româneşti va fi supusă Patriarhiei (domnul dăduse ,,asigurare cu jurământ şi înscris că va rămâne… toată Ungro-Vlahia sub Marea Biserică”).
Aceasta înseamnă că numai Patriarhul va numi la orice vacanţă a scaunului pe noul mitropolit (,,să se trimită de aci ca păstor şi arhiereu legiuit a toată Ţara Românească”).
Şi de aceea toţi mitropoliţii urmau să fie greci trimişi de la Patriarhie, cum au şi fost primii ierarhi ai bisericii muntene: Iachint, Antim Critopol, Hariton fost Protos al Muntelui Athos şi Atanasie. Toţi semnează în greceşte în actele cunoscute de la dânşii.
De altfel, hirotonia urma s-o primească mitropolitul muntean numai prezentându-se personal la Bizanţ (,,ei sa nu voiască vreodată a primi vreun arhiereu de aiurea, decât numai hirotonia şi trimiterea prea sfinţitei Mari Biserici”).
Tot între condiţiile puse la întemeierea Mitropoliei este şi aceea ca mitropolitul de la Argeş ,,sa facă parte din dumnezeescul şi sfântul sinod” (adică al patriarhiei), deci să călătorească regulat la Bizanţ.
Aceste condiţiuni, care însemnau o situaţie subalternă a bisericii româneşti faţă de patriarhie, au fost întocmai până în domnia lui Mircea. Într- adevăr, când la anul 1370 s-a împărţit în două Mitropolia Ungro-Vlahiei, înfiinţându-se scaunul Severinului, a fost numit Mitropolit Antim Critopol de către Patriarh.
După moartea lui Iachint, în scaunul de la Argeş a fost numit tot de Patriarh grecul Hariton protosul de la Sfântul Munte Athos, iar către anul 1381, murind acesta, Antim de la Severin a trecut în locul său, iar Atanasie, un alt grec, este numit la Severin.
Pe aceşti doi ierarhi greci îi găseşte păstorind Mircea la urcarea lui în scaunul Ţării Româneşti. În toată această vreme mitropoliţii Ţării Româneşti, câteodată amândoi împreună, se înfăţişează regulat la Constantinopol, iau parte la şedinţele sinodului patriarhal, ale cărui hotarari poarta iscaliturile lor şi ramân în capitala Imperiului Bizantin luni, ba chiar ani întregi.
Astfel, între anii 1379-1383,12 acte sinodale poartă semnătura Mitropolitului Antim. La anul 1389, din luna februarie până în luna martie, Antim este la Constantinopol, iar în luna iulie apare acolo, în locul lui, Atanasie al Severinului.
Dacă la anul 1392, în ianuarie, ambii Mitropoliţi ai ţarii, Antim şi Atanasie, se înfăţişează ca martori în Marele Hrisov al Voievodului Mircea cel Bătrân pentru Mănăstirea Cozia, Atanasie porneşte iar la Constantinopol, unde se intalează din noiembrie 1396 până în martie 1397 şi apoi iar din anul 1400 până în anul 1401
Aceşti ierarhi greci nici nu erau exclusiv ai Ţării Româneşti, ci împlineau şi anume funcţii în Răsărit. Hariton continua sa fie protos la Muntele Athos, iar Antim poartă titlul de ,,locţiitor al Nicomediei” (în Asia Mică).
Această situaţie a continuat în prima parte a domniei lui Mircea cel Bătrân. Mitropolitul Antim se făcuse bătrân şi bolnav; la anul 1389 s-a retras din scaun şi a îmbrăcat schima de pustnic, însă peste câtva timp, simţind că-i revin puterile, se instalează din nou în scaunul arhipăstoresc al ţării.
Acest lucru au provocat oarecare tulburare, căci s-au încălcat canoanele Patriarhului Fotie, care nu îngăduiau aşa ceva. Totuşi, Patriarhia primi reînscăunarea lui şi se pare că Antim a mai trăit până la adânci bătrâneţe, până la anul 1401.
Aşadar, Mitropoliţii noştri porneau adesea pe cale lungă cu corabia pe mare până la Bizanţ, stăteau acolo un an, doi şi se întorceau, poate mai învăţaţi.
 
Dar la un moment dat se produce o schimbare radicală în situaţia bisericii române: Mitropoliţii Ungro-Vlahiei nu se mai duc la Constantinopol să ia parte la sinod, nici măcar sa fie hirotoniţi acolo, ci sunt unşi în ţară. Mai mult decât atât: nu mai sunt numiţi de către Patriarh, ci de către domn şi de către ceilalti ierarhi ai ţării şi anume nu dintre greci, ci dintre români.
Aceasta este situaţia bisericii române în veacul al XVI-lea până în epoca contemporană. Când şi de către cine s-a făcut această mare reformă, care înseamnă independenţa scaunului muntean faţa de cel patriarhal şi în acelaşi timp romanizarea ierarhiei bisericeşti?
După anul 1401, nu mai avem nici o dovadă despre prezenţa vreunui ierarh român în sinodul din Bizanţ, dar aceasta nu este o dovadă peremptorie că de atunci datează reforma, pentru că actele patriarhiei din secolul al XV-lea, de la anul 1402 înainte, s-au pierdut, iar istoria bisericii muntene în acel veac e foarte rău cunoscută. Fără a avea izvoare precise, credem totuşi că cel care a făcut această reformă şi a obţinut de la Patriarh recunoaşterea ei este Mircea eel Bătrân şi iată pe ce temeiuri:
În luna iulie anul 1401 Patriarhia recunoaşte aceste drepturi bisericii Moldovei după un lung conflict. Iosif e recunoscut ca mitropolit al Sucevei, deşi era moldovean, ales de ţară şi hirotonisit în afară de autoritatea Patriarhului. Este probabil ca Domnitorul Mircea cel Mare să fi obţinut cu acest prilej aceleaşi drepturi pentru biserica lui.
Tot în acel an Patriarhul recunoaşte pentru prima oară Mitropolitului Ungro-Vlahiei, un nou titlu, acela de ,,Exarh al plaiurilor”, adică al ţinuturilor româneşti de peste munţi, poate chiar peste toţi românii ortodocşi din Ardeal, care nu aveau Mitropolie.
Este posibil ca această înălţare în grad şi acordare de privilegii pentru Mitropolia munteană, tocmai în anul când se recunoaşte independenţa celei de la Suceava, să fi corespuns şi cu recunoaşterea reformei amintite.
 
La anul 1401 sau în jurul acestei date a murit bătrânul Mitropolit Antim, care păstorea de la 1370. El este ultimul mitropolit grec cunoscut al ţării.
După el urmează Mitropolitul Teodor, însemnat în pomelnicul Mitropoliei. Poate cu ocazia stingerii lui Antim s-a făcut alegerea noului ierarh roman.
Domnitorul Mircea cel Bătrân, luptător pentru credinţă, stăpânitor cu mare faimă, aliat cu suveranii vecini, a avut mai multă vază şi trecere ca să obţie de la patriarh recunoaşterea independenţei bisericii române, aşa cum a avut şi Voievodul Alexandru cel Bun în Moldova, decât oricare din palizii lui urmaşi din veacul al XV-lea, cărora ar trebui să le atribuim, în caz contrar, această reformă capitală.
Dacă aceste deducţii sunt îndreptăţite, atunci putem să numim pe Mircea întemeietor al ierarhiei bisericii naţionale şi independente, un nou titlu de glorie, pe lângă cele cunoscute ale marelui domn. Adevărat voievod, vrednic de recunoaşterea, canonizarea lui în rândul Sfinţilor Bisericii noastre strămoşeşti şi româneşti, motiv pentru care mă rog lui Dumnezeu – Cel Preabun şi Sfânt, să-i ajute Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Varsanufie al Râmnicului pentru a-şi duce la bun sfârşit şi autentică desăvârşire, demersal şi împlinirea ce o are: aceea de –al vedea şi (re)cunoaşte noi, toţi, pe măritul Domnitor Mircea cel Bătrân in Dreptmăritorul Voievod şi Sfânt Mircea cel Mare (Basarab) al Ţării Româneşti!…

Domnitorul Mircea cel Bătrân a dus aproape trei decenii lupte dure cu adversarii interni și externi pentru pacea și prestigiul Țării Românești.
Ziua de 31 ianuarie 1418, atunci când a trecut la cele veșnice, nu a însemnat însă odihnă pentru trupul său obosit de la atâtea bătălii.
Aşa după cum am mai spus, în spiritul unei vechi tradiţii, acest viteaz domnitor a dorit ca, după moarte, rămăşiţele lui pământeşti să i se odihnească în biserica mare de la Mănăstirea Cozia – ctitoria lui cea mai de seamă.
Altfel spus, şoseaua internaţională taie pe din două moşia mânăstirii, şi asta nu de ieri, de azi, ci încă din anul 1928, aşa cum ne asigură I. B. Georgescu în “Mânăstirile Olteneşti”.
Prin urmare, pe îngusta Vale a Oltului, traficul întreg – extrem de intens în ultimii ani – dinspre Ţara Românească spre Transilvania se desfăşoară prin curtea Mânăstirii Cozia.
Acest aşezământ a fost de dintotdeauna o vamă: o vamă a drepteicredinţe în faţa expansiunii catolicismului din nord, o vamă a frumuseţilor naturale, o vamă a Învierii (ca necropolă domnească), o vamă a rezistenţei româneşti în istorie (ultimul episod a aparţinut lui Tudor Vladimirescu), o vamă a culturii înduhovnicite (manuscrise şi cărturari vestiţi).
 
Ei bine, toate acestea şi multe altele se leagă de Mânăstirea Cozia, cea cântată în poeme şi balade, cea vizitată în tot timpul anului, cea fotografiată mai abitir decât orice obiectiv duhovnicesc celebru.
Cu alte cuvinte, aşadar, În documentul din 1 iunie 1421, după trei ani de la moartea Domnitorului Mircea cel Mare, fiul său Radu Voievod, zice:

«Cu râvnă către Dumnezeu, Domnul meu, îndemnat fiind de sfânta şi de viaţă făcătoare Troiţă, am dat această cinstită poruncă după nobleţea inimii mele şi am întărit şi am împuternicit ca să fie de ocină si de ohabă mănăstirii Nucet, mormântul părintelui meu, şi spre veşnica lui pomenire… toate bălţile, începând de la săpatul pe Dunăre, până la Gura Ialomiţei», proprietăţi ale Nucetului pe Olt, adică la Mănăstirea Cozia.

Voivodul Mircea cel Mare a murit la 31 ianuarie 1418, pe la vreo 60 de ani şi a fost îngropat la mănăstirea Cozia.A încetat din viaţă după o glorioasă domnie de 32 de ani, fiind înmormîntat în ziua de 4 februarie 1418, nu la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, unde zăceau înaintaşii săi, «ci la cea mai frumoasă biserică de atunci, ctitoria sa, mănăstirea lui de la Cozia».

Locul de odihnă veşnică a Domnitorului Mircea cel Bătrân, are astăzi înfăţişarea unui sarcofag egiptean, unic între toate mormintele boiereşti şi domneşti din ţara noastră, dar caracteristic pentru forma mormintelor apusene medievale, întrebuinţate obişnuit în secolele XII-XV. Pe mormânt s-a pus o piatră mare care a fost distrusă, mormântul fiind profanat de mai multe ori.
În vara anului 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu şi înfrângerea eteriştilor de către turci, Alexandru Ipsilanti, urmărit de turci s-a refugiat la Mănăstirea Cozia.
Mănăstirea şi familiile care şi-au găsit adăpost aici devin pradă turcilor, care au dat foc mănăstirii, au dezgropat mormintele lui Mircea şi ale altor domni, crezând că vor găsi în ele comori ascunse şi au comis toate grozăviile, profanând bisericile şi picturile.
Peste un veac, prefectul judeţului Vâlcea anunţă Ministerul Cultelor la 14 iunie 1917 că, superiorul Mănăstirii Cozia, părăsind postul şi refugiindu-se încă înainte de ocupaţia germană, mănăstirea a rămas în părăsire şi expusă stricăciunilor, «între altele, mi s-a adus la cunoştinţă că mormântul Voievodului Mircea cel Mare a fost devastat, ridicându-i-se şi luându-i-se piatra comemorativă», de către duşmanii străini de neam şi de credinţa ortodoxă».
În procesul verbal din 23 decembrie 1918, procurorul Tribunalului Vâlcea spune: «Din zvon public fiind informaţi că trupele austro-germane în retragere au devastat Mănăstirea Cozia, ne-am transportat în localitate unde… am constatat că piatra comemorativă de pe mormântul domnitorului lui Mircea cel Mare a fost mişcată din loc şi spartă», iar biserica folosită ca adăpost pentru cai.
Piatra a stat distrusă pe mormântul Voievodului Mircea cel Bătrân, până în anul 1936 când s-a făcut alta la noi în ţară, cu pisania alcătuită de Nicolae Iorga, având un conţinut mult mai bogat decît cel care există azi pe piatra mormântului. Inscripţia era: «Aici odihneşte binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Mircea, (… urmează titulatura cunoscută) ctitor acestui sfânt locaş. A trecut la cele veşnice la 31 ianuarie 1418».

Această piatră a iscat discuţii cu privire la dimensiunea ei şi la conţinutul inscripţiei. După doi ani (în 1938), piatra a fost schimbată, folosindu-se probabil la construcţia scărilor dinspre miazăzi, care urcă la stăreţie. La 15 mai 1938, din iniţiativa Comisiei Monumentelor Istorice, pe mormântul marelui voievod Mircea s-a aşezat actuala piatră funerară, adusă din Bulgaria. Pe această piatră se află următoarea inscripţie: «Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418».
Prin urmare, Domnitorul Mircea cel Bătrân, luptător pentru credinţă, stăpânitor cu mare faimă, aliat cu suveranii vecini, a avut mai multă vază şi trecere ca să obţie de la patriarh recunoaşterea independenţei bisericii române, aşa cum a avut şi Voievodul Alexandru cel Bun în Moldova, decât oricare din palizii lui urmaşi din veacul al XV-lea, cărora ar trebui să le atribuim, în caz contrar, această reformă capitală.
Dacă aceste deducţii sunt îndreptăţite, atunci putem să numim pe Mircea întemeietor al ierarhiei bisericii naţionale şi independente, un nou titlu de glorie, pe lângă cele cunoscute ale marelui domn. Adevărat voievod, vrednic de recunoaşterea, canonizarea lui în rândul Sfinţilor Bisericii noastre strămoşeşti şi româneşti,  măritul Domnitor Mircea cel Bătrân in Dreptmăritorul Voievod şi Sfânt Mircea cel Mare (Basarab) al Ţării Româneşti!… 

– Sfârșit –

Sursa: Stelian Gomboș
Adaptare şi foto: Carmen Pankau

VREDNICUL DOMNITOR MIRCEA CEL BĂTRÂN SAU CEL MARE ŞI MĂNĂSTIREA COZIA (1/2)

Faima Coziei se leagă de ctitorul său – Voievodul Mircea cel Bătrân, sau cel Mare. Într-adevăr, apelativul „cel Bătrân” nu are suport în realitate, dat fiind că domnitorul a murit la doar 60 de ani. Mai probabil ar fi ca „cel Bătrân” să se refere la cea mai lungă domnie consemnată până la el, din istoria scurtă a Ţării Româneşti de după primul descălecat, cel al lui Basarab I, la Câmpu¬lung Muscel. Acest „Principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager” (cronicarul otoman Leunclavius) a stat 32 de ani în scaunul Munteniei, scaun care cuprindea însă şi teritorii din Dobrogea, din Transilvania (Ţara Făgăraşului), din Banat şi Severin.  
Mircea cel Bătrân a cârmuit Ţara cu inteligenţă, cu credincioşie, cu hotărâre. El este primul domn român care a luptat cu expansiunea turcească, oştile sale fiind prezente peste tot în Balcani, adică pe teritoriul Bizanţului muribund. A apărat creştinătatea răsăriteană (dar, implicit, şi pe cea apuseană) în luptele din preajma Constantinopolului, de la Salonic şi Nicopole (care s-a terminat cu un dezastru pentru creştini). Urcarea pe tron a fost la 23 septembrie 1386 şi s-a mutat la Domnul la 31 ianuarie 1418.

Trupul său neînsufleţit a fost adus de la Curtea de Argeş (unde erau îngropaţi înaintaşii săi) şi înmormântat la Mănăstirea Cozia la 4 februarie, în „cea mai frumoasă biserică de pe atunci”. Dar vitregiile istoriei au făcut ca mormântul domnitorului să fie profanat în mai multe rânduri. Oricum, locul său de veci a fost iniţial ca un sarcofag egiptean, lucru mai puţin obişnuit pentru tradiţia locului, dar folosit la monumentele funerare medievale din Apus. A doua pisanie, al cărei text ni s-a păstrat, spune: 

„…Robul lui Dumnezeu şi pentru stăpânirea Ţării Româneşti şi Moldoviei până la Herţeg şi la sud către Bulgaria; multe războaie a bătut şi tot ce a plănuit a înfăptuit…”

Însă nici această pisanie nu a rezistat, căci în vara anului 1821, după uciderea lui Tudor Vladimirescu de către greci şi înfrângerea Eteriei („Marea Zaveră”, cum a fost numită mişcarea de eliberare a grecilor dusă în contul… românilor), Alexandru Ipsilanti s-a refugiat între zidurile întărite ale Coziei.
Urmăritorii săi, turcii, au dat foc mânăstirii şi au prădat-o cu furie, devastând cu această ocazie mormântul lui Mircea cel Mare. Comorile căutate, evident, NU au fost găsite…
 
Vine vara anului 1917, când aflăm din relatarea prefectului de Vâlcea că stareţul Mânăstirii Cozia a părăsit-o în faţa trupelor germane de ocupaţie. „Între altele, mi s-a adus la cunoştinţă că mormântul Voeivodului Mircea a fost devastat, ridicându-i-se şi luându-i-se piatra comemorativă, de către duşmanii străini de neam şi de credinţa ortodoxă”, raportează respectivul prefect. Lucrurile însă nu s-au oprit aici. În procesul verbal în 23 decembrie 1918, procurorul Tribunalului Vâlcea notează:  

„Din zvon public fiind informaţi că trupele austro-germane în retragere au devastat Mânăstirea Cozia, ne-am transportat în localitate…unde am constatat că piatra comemorativă de pe mormântul domnitorului a fost mişcată din loc şi spartă, iar biserica folosită drept adăpost pentru cai”.  

Da, este drept ca o armată care se poartă astfel în teritoriile cucerite să fie detestată şi să nu se bucure de nici un sprijin popular, pierzând până la urmă totul…
Aşa au procedat şi la Mănăstirea Lainici, în defileul Jiului, aşa au bombardat intenţionat şi Mânăstirea Nămăieşti şi atâtea altele. Sorţii războiului şi mai ales ai păcii nu le-au zâmbit, deşi aceste armate ale lumii „civilizate” purtau la caschetă, teoretic, laurii victoriei. Dintr-un minimal spirit de solidaritate de castă militară, nu trebuia tulburat somnul de veci al unui mare luptător care a fost Mircea, nu trebuiau stricate osemintele acelui trup viguros odinioară, care s-a nevoit pe câmpurile de luptă ale Balcanilor, apărând Crucea şi civilizaţia creştină.

Piatra funerară a stat aşa, distrusă, pe mormântul voievodului până în anul 1936, când a fost înlocuită cu alta, contestată însă ca dimensiuni şi conţinut al inscripţiei. În anul 1938, din iniţiativa Comisiei Monumentelor Istorice, s-a aşezat o altă placă, pe care scrie:
„Aici odihnesc rămăşiţele lui Mircea, Domnul Ţării Româneşti, adormit în anul 1418”. Şi în acest punct, acest conflict de exprimare postumă se pecetluieşte astfel.
Alături de Voievodul Mircea cel Bătrân, îşi duce somnul de veci şi Teofana Monahia, care nu este altcineva decât MAMA lui MIHAI VITEAZUL, ultima expresie a geniului militar românesc din Evul de mijloc. INTERESANT acest lucru: mamă şi fiu îşi dorm somnul de veci în două mânăstiri munteneşti, la Cozia şi la Dealu (unde se află numai CAPUL Voievodului Mihai Viteazul; de fapt, unde ar fi trebuit să se afle, căci în prezent este la Muzeul de Istorie, situaţie care trebuie urgent îndreptată).
Acolo, în pronaosul Coziei, zace trupul celei care a rodit un mare strateg, un vajnic apărător al credinţei şi al neamului său, de oricare parte a Carpaţilor ar fi fost. Iată ce spune Teodora (numele ei de botez) la 8 noiembrie 1601, zi în care se prăznuiesc Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi ar fi fost ziua numelui fiului ei drag, ucis prin trădare în august la Câmpia Turzii:

„Eu am luat svintele rase în monastirea svântă ce se zice Cozia”.

Mai târziu, exact peste 1 an, mama domnitorului spune: „…Şi trăiiu de ajunsei de luaiu şi svântul cin călugăresc, drept plângerea păcatelor mele”, ca semn că a fost primită în cinul monahal, tot de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Teofana monahia s-a stins repede din viaţă, în anul 1605, şi a fost îngropată chiar lângă iubitul ei fiu.

Dintotdeauna, mânăstirea a impresionat prin poziţia ei, prin măreţia zidurilor, prin peisajul care o înconjoară şi din care face parte de peste 600 de ani. Aproape că nici nu poţi concepe Valea Oltului fără această emblemă de piatră şi duh, de frumuseţe desăvârşită închinată Domnului, într-o splendoare naturală cu totul aparte. De altfel, şi călătorii care au străbătut aceste meleaguri au simţit nevoia să lase o descriere, după puterile literare ale fiecăruia.
Iată ce spune Paul de Alep, secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei, care a făcut o vizită canonică în Ţările Române în anul 1657:
„Eram înspăimântaţi de îngustimea drumului şi de apropierea de marginea prăpastiei; şi, coborându-ne de pe caii noştri, am mers pe jos până ce am trecut podul. Aici am ieşit într-o câmpie mare, împărţită în ogoare, acoperite cu semănături şi grădini şi vii, pe care a trebuit să le străbatem, până am ajuns la mânăstire; aceasta, Cozia, este o clădire întărită şi măreaţă, înălţată pe marginea acelui râu, dar înconjurată de piscuri înalte şi impunătoare, iar golurile dintre ele erau închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo altă intrare, căci acest loc binecuvântat se află ca într-o covată la marginea Ţării Româneşti şi la marginea Ţării Ungureşti. (…)
În limba lor, înţelesul numelui acestei mânăstiri, Cozia, este „fortăreaţă de pământ”, din pricina nenumăraţilor munţi din această ţară. În această mânăstire nu pătrunde nici o femeie şi nici chiar parte femeiască a vreunui animal; de altfel, este regula stabilită de răposatul Mircea Voievod, care a clădit-o împreună cu bisericile sale, închinându-o Sfintei Treimi. Se spune că i-au dat numele de Sfânta Treime după cei trei munţi care o înconjoară dinspre sud-vest, nord şi nord-est”.

O descriere mai interesantă şi mult mai veche este însă cea din anul 1520 a lui Gavriil Protul, care în Viaţa Sfântului Nifon spune: „Aceia mânăstire avea locuri fără gâlceavă şi alese, de petrecere călugărească, departe de lume, şi era plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi, îngrădită şi ocolită de un râu mare şi izvoare mari şi munte împrejurul ei. Şi are toată hrana călugărească, pomi şi livezi şi nuci şi alţi pomi roditori, fără număr, vii şi grădini, şi colo cură apă pucioasă… am văzut cu ochii noştri acel loc şi i-am zis pământul făgăduinţei”. Descriere mai concretă, nici că se putea!
Dar poate cea mai emoţionantă relatare aparţine chiar Domnitorului Neagoe Vodă Basarab, cea din Letopiseţe. Zice aşa ctitorul Curţii de Argeş: „Văzut-am cu ochii noştri Sfânta Mânăstire Cozia; mi s-a bucurat sufletul, nu pentru frumuseţea sau cioplirea pietrelor, ci pentru întemeierea şi cuviinţa locului, care are hrană împrejurul mânăstirii, cât pot să muncească călugăraşii cu mâinile lor. Sunt pomi şi izvoare frumoase şi cişmele cu ape dulci. Toată este veselă şi cuviincioasă această mânăstire, în toată vremea, atât pentru desfătăciunea locului cât şi pentru şederea arhiereilor care, lăsându-şi scaunele, s-au sălăşluit într-însa până la sfârşitul vieţii”.

De fapt, unde este aşezată Mânăstirea Cozia? La 22 km. de Râmnicu-Vâlcea şi la 75 de km. de Sibiu, pe dreapta Oltului, la aprox. 1 km de barajul de pe râu, aflat în amonte. Dincolo de Olt trece calea ferată, iar şoseaua internaţională traversează chiar curtea mânăstirii. Acei şoferi sau călători care fac acest drum trebuie să-şi amintească, din goana maşinii, că cele câteva sute de metri pe care le străbat numai în câteva secunde, odinioară erau spaţiu rezervat liniştii şi rugăciunii. Doar păsările în zbor survolau lavra nevoitorilor cozieni, şi acestea o făceau în linişte deplină.
Mânăstirea a fost ridicată la locul numit Nucet, o zonă foarte prielnică creşterii nucilor. Numele acesta de Cozia vine de la cuvântul pecenego-cuman koz, care înseamnă nucă. Cu timpul, numele acesta i-a rămas, şi pentru a o deosebi de altă mânăstire de lângă Târgovişte, despre care noi am scris, care se numeşte Nucet. Lavra de pe Alutus (vechea denumire romană a Oltului) a fost clădită între anii 1386 şi 1393, iar primul său Egumen a fost Popa Gavriil.
Cozia este, asemeni Mânăstirii Vodiţa, construită în plan treflat. Ea seamănă cu câteva biserici sârbeşti: Kruşevâţ, Calenici, Veluce şi Rovaniţa. Arhitectul, chemat în Ţara Românească de la curtea marelui cneaz Lazar, a fost tot un sârb, al cărui nume nu este cunoscut. Concepţia arhitectonică este o combinaţie de blocuri mari de piatră cu cărămidă aparentă.
În anul 1927 a avut loc o surpriză de proporţii, când a fost dată jos tencuiala veche. Atunci au apărut la suprafaţă vechile ornamente ale Coziei, care încântă şi astăzi ochiul.
 
La început, biserica avea doar naos, pronaos şi altar, dar în anul 1707 i s-a adăugat pridvorul. Ctitorul? Sfântul Martir şi Voievod Constantin Brâncoveanu, cel care a lăsat în urmă-i o ţară şi o salbă uimitoare de mânăstiri. Unde nu a construit de la zero, a îmbunătăţit, punându-şi amprenta sa inconfundabilă. Şi la Mănăstirea Cozia urma dărniciei Domnitorului poate fi văzută în interior, prin cele două policandre dar şi afară, prin cuhnia pe care a ridicat-o pe cheltuială proprie.
Pictura Coziei are două registre vizuale. Primul, este cel original, din anul 1393, de o rară frumuseţe. Al doilea datează din anii 1705-1707 şi se referă la adaosurile din acea perioadă.
 
În altă ordine de idei, în vremea Voievodului Mircea cel Bătrân (1386-1418), Ţara Românească a cunoscut cea mai întinsă cuprindere teritorială din toata istoria sa medievală. Statul muntean se întindea de la Munţii Carpaţi până la Dunăre, de la Banatul Severinului până la Marea Neagră, cu posesiunile transilvane şi părţile tătăreşti şi cu cetatea Dârstorului.
Vrednic gospodar al ţării, Domnitorul Mircea cel Bătrân s-a îngrijit de activitatea meşteşugarilor, de schimburile comerciale, iniţiind mai multe emisiuni monetare, a dat privilegii negustorilor transilvăneni şi polonezi. S-a preocupat de exploatarea bogăţiilor subsolului. A mărit capacitatea de apărare a ţării prin întărirea şi extinderea fortificaţiilor dunărene, prin crearea Băniei Severinului.
Destoinicul voievod Mircea cel Mare, „bărbatul cel mai viteaz şi cel mai ager dintre creştini“ (vir inter christianos fortissimus et acerrimus), cum îl numeşte cronicarul Johannes Löwenklau (Leunclavius), a domnit 32 de ani. În acest lung timp, s-a dovedit şi un iubitor al artelor, lăsând în urma sa – înălţate de el sau sporite în frumuseţe – importante valori arhitecturale ale patrimoniului românesc: Cozia, Brădet, Vişina, Snagov, Cotmeana şi mânăstirile de la Sfântul Munte Athos. Trebuie remarcat că toate luptele pe care Domnitorul Mircea cel Bătrân a fost silit să le poarte, au fost cu turcii, nicidecum cu ungurii, polonii sau moldovenii, cu care, de altfel, a încheiat alianţe trainice în lupta comună antiotomană. După căderea lui Baiazid, Mircea a intervenit în luptele interne ce au avut loc între urmaşii acestuia.
Domnitorul Mircea cel Bătrân este ctitorul Mănăstirii Cozia, în al cărei naos se află tabloul votiv ce-l înfăţişează într-un frumos costum de cavaler occidental, şi unde, sub lespedea de piatră, i se află mormântul.

Biserica cu hramul „Sfintei Treimi“, a fost clădită de meşteri de pe valea Moraviei, din Serbia, după modelul bisericii sârbeşti de la Kruševac, din piatră de Albeşti, între anii 1386-1388. Construită în stil trilobat, bogat ornamentată, biserica surprinde prin eleganţă şi armonie. În pronaosul bisericii, se mai poate vedea şi astăzi pictura originală din anul anul 1391. Pe peretele de vest al naosului, sunt zugrăviţi Mircea şi fiul sau Mihail, în costume de cavaleri.
În anul 1393, Voivedul Mircea cel Mare a participat la sfinţirea (a două oară) a mănăstirii Cozia, după ce lăcaşul a primit podoaba zugrăvelii.
 
Prima atestare documentară a oraşului Râmnic, reşedinţa judeţului Vâlcea, apare într-un hrisov al cancelariei Voievodului Mircea cel Mare, la 20 mai 1388.
Documentul este un act de danie prin care domnitorul dăruieşte ctitoriei sale de la Cozia, printre alte privilegii, şi „o moară la Râmnic […] şi curtea Hinăteştilor”, să le fie spre folosul călugărilor de aici. În cuprinsul acestui act, sunt menţionate şi alte localităţi vâlcene: Călimăneşti, Jiblea, Seaca, Orleşti şi Hinăteşti, ceea ce mărturiseşte despre o intensă populare relativ timpurie a acestei zone.
Un alt document emis la Râmnic, la 4 septembrie 1389, întăreşte mănăstirii Cozia un loc ce ţinea de satul Jiblea. În acest document, Mircea numeşte Râmnicul „oraşul domniei mele”. Le mai dăruieşte călugărilor cozieni satul Orleşti, care fusese al mănăstirii Cotmeana. Astfel, Râmnicul apare ca al treilea oraş, în ordine cronologică, după Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş.
Numele oraşului este citat timp de două secole, sub forma de Râbnic, Ribnic sau Râmnic, uneori precizându-se că este „la Olt” (în documentele slavo-române: « na Olte »). Domnitorul a declarat Râmnicul reşedinţă a curţii şi cancelariei sale voievodale, datorită legăturii directe pe care oraşul o avea cu capitalele Ţării Româneşti – Curtea de Argeş, Câmpulung-Muscel, Târgovişte şi Bucureşti, dar şi pentru potenţialul economic al acestei vechi vetre urbane.
Hrisovul din 8 ianuarie 1392 purtând pecetea şi iscălitura domnitorului Ţării Româneşti, prin care acesta dăruieşte şi întăreşte danii Mănăstirii Cozia, transmite, peste vremuri, prima menţionare documentară a judeţului Vâlcea: „Eu, cel în cel Hristos Dumnezeu, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul, marele voievod şi domn a toată Ungrovlahia, după putere am binevoit […] să ridic din temelie o mănăstire […], am dăruit puţin obroc din casă mea pentru hrana călugărilor […].
În judeţul Vâlcea, pe fiecare an să-şi adune înşişi călugării albinăritul”. Domnitorul mai dă şi o baltă Mamino, satele Orlea, Cereaşov [lângă Slatina] şi Poroiniţa [la Dunăre], o moară la Râmnic şi una la Cătălui [lângă Giurgiu], satele Bucureşti, Bogdăneşti şi Lunciani şi 300 de sălaşe de ţigani. În document mai apare şi „Uliţa la Râmnic”, vechi sat care se suprapune cu Uliţa bisericii „Sfântu Gheorghe”, cu drept de stăpânire al Mănăstirii Cozia. Hinăteşti, menţionat în documentele lui Mircea este „locul Hinăteşti”, iar la anul 1392 apare sub forma de sat şi cu hotar până la Troian şi până în apa Râmnicului.
Documentele menţionează şi o curte feudală a lui Tatul, pe domeniul căreia se afla şi o biserică. A. Sacerdoţeanu consideră că domeniul ar fi aparţinut unui mare boier, în a cărui genealogie avea cel puţin două-trei generaţii, şi, neavând moştenitori direcţi, domnul trece această proprietate în domeniul Coziei.
Actul primei atestări documentare a judeţului este scris de mâna marelui logofăt Filos, un învăţat şi cunoscător al limbilor greacă şi slavonă.
În anul 1392, renunţând la dregătorie şi la toate cele pământesti, s-a făcut călugăr la Mânăstirea Cozia, sub numele de Filotei. Întemeiază prima şcoala de caligrafi şi copişti la Mănăstirea Cozia şi ajunge dascăl al călugărilor de pe Valea Oltului. Singura operă scrisă de el, ajunsă până astăzi, poartă numele de Pripealele la toate praznicile împărăteşti […] – imnuri de laudă în cinstea marilor sfinţi, care se cântă la slujba privegherii în mănăstiri. Fiind iscusit protopsalt şi imnograf, „pripealele” sale s-au răspândit, prin secolele XV-XVIII, în toate bisericile ortodoxe din Peninsula Balcanică.
Vâlcea apare ca cel mai vechi judeţ românesc, după Jaleş, care este atestat documentar în anul 1385. Judeţele erau împărţiri administrative ale Ţării Româneşti, care îşi au începuturile, probabil, în perioada de dinaintea formării statului, în uniunile de obşti, grupate de obicei pe fluviile unor râuri sau într-o regiune apărată natural.

În secolele XIV-XV, judeţele încă nu aveau caracterul unor diviziuni administrative bine organizate, ci mai degrabă pe acela al unor grupări teritoriale, transformate treptat de către Domnie în unităţi administrative aflate sub controlul organelor ce reprezentau puterea central. Nu se poate spune cu certitudine când a ajuns Vâlcea determinativ pentru Râmnic.
După unele opinii, este posibil ca acest fapt să fi avut loc la începutul secolului al XVI-lea, când se dezvoltă localitatea Râmnicu-Sărat (Slam Râmnic), de care a trebuit să se deosebească.

Voievodul Mircea cel Bătrân s-a stins din viaţă la Argeş şi a fost adus cu mare alai la ctitoria sa de la Cozia, aşa după cum i-a fost voia. Despre acest funest eveniment, aflăm dintr-o cronică sârbească: „Anul 6926 [1418] s-a pristăvit [a murit] marele voievod al Ungro-Vlahiei, Io Mircea, ianuarie 31“şi cronica lui Axentie Uricariul, în care stă scris: „Murit-au Mircea Vodă în domnie şi l-au îngropat la Mânăstirea de la Cozia“.

Trupul domnitorului a fost înhumat în pronaosul Coziei, la 4 februarie 1418, într-un sarcofag de piatră alcătuit după modelul celor apusene.
Domnia lui Mircea cel Bătrân rămâne importantă, în primul rând prin inaugurarea cu succes a strategiei de a-i împiedica pe sultani să-şi impună administraţia directă la nord de Dunăre şi să oprească, pentru un timp, expansiunea otomană în ţările române. El este domnitorul care şi-a împletit destinul cu Vâlcea, lăsând în urma lui mărturii care au creat o identitate acestor locuri, pe care le-a înscris în istoria românilor. 

– Va urma –

Sursa: Stelian Gomboș
Adaptare: Carmen Pankau

☀️💮 SUNTEM ÎN SECOLUL 21 SI FOARTE „CIVILIZATI (?)…

Suntem în secolul 21, secolul vitezei, ne credem grozavi de inteligenţi și inventivi, râdem și ne distrăm pe seama strămoșilor, considerându-i ca “primitivi”.

Avem case cu etaj, avem mașină la scară, purtăm lucruri frumoase și care mai de care mai “colorate”, mergem la SPA, folosim cosmetice… suntem “civilizaţi”.

Cu educaţia… e cam greu, ne-a cam scăpat printre degete.
Trăim împreună, și totuși separaţi, fiecare pentru el. Iar cât despre societate, ea este împărţită… Mă rog…

În rest, suntem grozavi de nu ne mai încăpem în piele, ce mai încolo și încoace, suntem superiori străbunilor!

Serios? Suntem?

Străbunii noștri au descoperit roata, ei au descoperit uneltele agricole, ei au descoperit instrumentele muzicale, religia…

Ei nu au trait nici în copaci și nici în tufișuri, ei au construit case cu mai multe etaje (!), sate și orașe. Aveau și ei SPA și foloseau cosmetice, însa fără chimie.

Strămoșii noștri nu umblau dezbrăcaţi, ci purtau haine, croite din materiale textile și ţesute la războaie de ţesut și erau cusute cu diferite modele decorative și colorate divers.

Era să uit, fusta „mini“ a fost inventată tot de străbunii noștri (!) pentru mesajerele sexului frumos.

Cât despre societatea de atunci, este cunoscut ca trăiau în bună înţelegere unul cu altul, aveau și foloseau totul împreună, chiar și pământurile.

Si toate acestea existau încă din NEOLITIC!
Și acum, să recunoaștem sincer, cine este mai CIVILIZAT?

☀️NIASCHARIAN! – Să renaștem!

Autor: Carmen Pankau

VINE TIMPUL ADEVARULUI

Istoria strămoșilor noștri a fost crunt falsificată, pasaje întregi din ea au fost trecute de istoriografii noștri sub tăcere. Noi nu ne cunoaștem propria istorie, nu ne cunoaștem adevăratele rădăcini, acesta este adevărul.

„Va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevărul, în care cartea faptelor petrecute va sta deschisă şi se va citi atât de lămurit, încât toată doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înţelesul.”

Mihai Eminescu

🌞Introducere Blog CARMEN PANKAU – Introducere Blog CARMEN PANKAU – GETIA MAGNIFICA, File dintr-o istorie interzisA…

BUN VENIT!

Trăim într-o lume mincinoasă, adevărurile sunt ascunse și pedepsite. Suntem într-un plin război informaţional!

Acest Blog este realizat din necesitatea de a dezvălui adevărul, celor care iubesc și doresc să-l cunoască.

ADEVĂRUL trebuie spus, oricât de dureros este și indiferent pe cine rănește. Nu există decât alb și negru, zona “gri“ nu există!

Da, Adevărul este uneori greu de acceptat, mai ales după atâtea milenii de minciună și dezinformare, de frică, de întuneric…

Pagini dispărute, pagini exilate, pagini interzise… dintr-o Istorie interzisă!

Dacă aţi ști din ce neam nobil, vechi ne tragem, aţi fi altfel, v-aţi respecta mai mult, v-aţi iubi mai mult Ţara și Neamul, Străbunii… NOI suntem Neam scoborâtor din Zei!

Știu, nu este ușor, peste tot este o mizerie informaţională, suntem inundaţi de informaţii false, internet, mass-media (cea coruptă și vândută)… și totuși mai sunt istorici, ziariști, autori corecţi care luptă pentru adevăr, mai sunt surse de informare.

Informaţi-vă, citiţi despre timpurile aproape pierdute în negura timpului, despre istoria noastră străveche și adevărată, simţiţi și iubiţi Naţia noastră sfântă, cândva stăpânitorii lumii, Naţie care a reușit să supravieţuiască tuturor celor care ne-au vrut răul…

Și asta așa va fi mai departe, pentru că NOI suntem poporul ales, noi avem Nemurirea în ADN-ul nostru.

Începeţi din nou să vă cunoașteţi, să vă respectaţi, să va susţineţi reciproc, să vă iubiţi… Numai așa vom izbândi, numai așa nu ne poate face nimeni vreun rău. Să fim din nou ÎMPREUNĂ!

Nu ne putem ridica, decât după ce am căzut. SĂ NE RIDICĂM!
Nu putem re-naște, decât după ce am „murit“. SĂ RENAȘTEM!

Trăiască ADEVĂRUL, îl vom apăra!

Carmen Pankau

⚪CELE MAI VECHI PICTURI RUPESTRE DIN EUROPA CENTRALĂ – PEŞTERA COLIBOAIA DIN MUNŢII BIHORULUI

🇧🇪️ Române, cunoaște-ţi, iubește-ţi și respect-ţi Ţara și Neamul! (Carmen Pankau)

Într-o peșteră cu nume de locuință primitivă sau adăpost provizoriu, respectiv COLIBOAIA (de la o „colibă” mai mare), aflată pe VALEA SIGHIȘTELULUI din Munții Bihorului, în anul 2010 o echipă de speologi formată din Tudor Rus (Clubul de speologie „Speodava Ștei”), Mihai Besesek, Valentin Alexandru Radu, Roxana Laura Țociu (Asociația de Speologie „Speowest Arad”) și Marius Kenesz (Speo Club Zarand Brad) au descoperit mai multe picturi ce pot fi încadrate ca aparținând unei perioade vechi a artei parietale (Gravettian sau Aurignacian), perioadă cuprinsă între 23.000 și 35.000 de ani. Este pentru prima dată când se atestă existența artei parietale așa de veche în zona Europei Centrale. 

Aceste 14 picturi mai sunt numite și „picturi negre” și ele reprezintă animale specifice epocii respective, printre care un bizon, un cal, o felină, unul sau două capete de urs și doi rinoceri lânoși. Aici se găsesc de asemenea și câteva gravuri. Pe sol sunt răspândite oase de urs de peșteră (Ursus spelaeus). În timpul șederii în peșteră, urșii au zgâriat și au lustruit pereții peșterii peste picturi, confirmând astfel autenticitatea acestora. La invitația speologilor români, o echipă franceză, formată din speologii Marcel Meyssonnier și Valérie Plichon, un paleontolog specializat pe ursul de peșteră, Michel Philippe, preistoricul Françoise Prudhomme și doi specialiști în artă de peșteră, Jean Clottes și Bernard Gély, au ajuns la picturile de la Coliboaia pe 16 mai 2010 și au atestat autenticitatea acestora.
Stabilirea autentităţii s-a făcut prin analiză comparativă a picturilor din Coliboaia cu alte picturi rupestre din peşterile Europei. „Este o estimare pe baza unei tipologii a desenului, în sensul că într-o anumită perioadă, de exemplu, capul de cal are o anumită formă”, explică Viorel Lascu, președintele Federației Române de Speologie. Jean Clottes a explicat că acest tip de examinare nu oferă data la care au fost realizate picturile, ci un răspuns la problema autenticităţii: 

„Te uiţi cu atenţie la figuri ca să vezi dacă sunt greşeli, te uiţi la gradul de conservare al desenului, pentru că desenele făcute acum mii de ani au un aspect puţin alterat. În Coliboaia, unele dintre ele sunt zgâriate de urşii de peşteră, iar altele sunt zgâriate de lilieci. Acest lucru nu a fost făcut foarte recent, să spunem acum 50 de ani: urşii de peşteră au dispărut înainte de finalul ultimei glaciaţiuni (acum 15.000-20.000)”. 

Datarea cu ajutorul C14 va fi făcută, cel mai probabil, de două-trei laboratoare, astfel încât să nu existe controverse legate de rezultatele obţinute. Referitor la oamenii preistorici care au făcut picturile, Clottes spune că este vorba de vântători-culegători, oameni care nu practicau agricultura sau creşterea animalelor. Una dintre primele teorii propuse de specialişti pentru a explica semnificaţiile picturilor rupestre a fost cea a lui Henri Breuil. El a interpretat picturile ca fiind scene de vânătoare ce aveau un scop magic. Astfel, oamenii preistorici le-ar fi vânat în mod simbolic pe pereţii peşterii, în credinţa că astfel vor vâna un număr cât mai mare de animale în realitate. Unul dintre cele mai importante argumente în favoarea acestei teorii era acela că unele figuri păreau să aibă îndreptate spre ele vârfuri de săgeţi. Jean Clottes, alături de alţi specialişti, a propus o altă explicaţie:

„Animalele pe care le desenau nu erau neapărat animalele pe care le vânau. De exemplu, în peştera Coliboaia sunt două reprezentări de rinoceri, iar acei oameni nu vânau rinoceri. Vânau cai, bizoni, reni şi urşi, dar nu rinoceri”.

Astfel, expertul francez consideră că picturile rupestre erau realizate în timpul ceremoniilor magice sau religioase:

„Aceste desene erau făcute adânc în interiorul peşterii, unde oamenii nu locuiau. Este acelaşi lucru ca şi în Franţa sau Spania. Sunt câteva peşteri în Franţa şi Spania în care mergeau unu, doi, trei kilometri în interiorul peşterii pentru a face desenele. Scopul lor era probabil de a fi folosite în ceremonii magice, religioase. Dar care era scopul exact al ceremoniei, nu putem şti”.

După picturile din Peștera Cuciulat – jud. Sălaj (vechime neolitic, peste 12.000 de ani), descoperite în 1978, este PENTRU A DOUA OARĂ când în Europa Centrală se atestă artă parietală așa de veche. Coliboaia este o peșteră activă, cu puncte mai dificile pe traseu, parcurgerea galeriei necesitînd echipament speologic.
Lungimea totală a Peșterii Coliboaia este de 750 m. Zona cu picturi din Peștera Coliboaia nu este una accesibilă publicului larg și probabil va rămâne așa, având în vedere că se află într-o zonă cu sifoane inundate, care cere să se treacă pe sub apă. Cercetările ce au fost întreprinse aici au fost coordonate de către Viorel Lascu, președintele Federației Române de Speologie și de directorul Muzeului Țării Crișurilor, Aurel Chiriac. 

„Acest sit arheologic este deosebit de valoros, comparabil cu Sarmisegetusa sau Cucuteni, de pildă”, a conchis Viorel Lascu. În prezent peștera se află sub protecție, fiind închisă vizitatorilor și având statut de rezervaţie arheologică accesibilă numai specialiştilor. Publicul larg nu va fi privat complet de a vedea aceste PICTURI UNICAT, deoarece Consiliul Judeţean Bihor intenţionează să amenajeze un lanţ de peşteri în care să aducă şi reproduceri ale picturilor din Coliboaia, cele mai vechi picturi rupestre din Europa Centrală.
 
Sursa: George V. Grigore
Adaptare: Carmen Pankau

💙💛❤️☀️ ROMÂNIA STRĂBUNĂ, ŢARA PELASGO-GEŢILOR FALNICI, ÎNCĂ ADORMITĂ ȘI SUB ASEDIU!

ROMÂNIA STRĂBUNĂ, O AUTO-SERVIRE?

Noi, Neamul nostru Pelasgo-Get, nu venim de niciunde! Noi ne-am născut AICI, unde locuim și astăzi, pe aceste meleaguri strămoșești binecuvântate și mult râvnite de toţi.
Noi NU am luat niciodată NIMIC de la nimeni! Toţi cei care s-au perindat pe tărâmul nostru, toţi cei ce ne-au ocupat, cu sau fără război, cu sau fără vărsare de sânge, ne-au furat bogăţiile! Toţi!

Și același lucru se întâmplă și în zilele noastre, ne sărăcim ţara, în timp ce noi devenim tot mai săraci, alţii devin tot mai bogaţi, cu avutul nostru, desigur!
Ce facem noi? Privim impasibili de parcă ar fi vorbi de altcineva, de parcă ar fi un film!
Trist este că asta se întâmplă cu acordul nostru, fără să clipim din ochi… fără să ne împotrivim…
Nu este incredibil?

Austriecii își încălzesc iernile, sobele, cu lemnul nostru românesc! Ei nu-și taie pădurile, au grijă de ele, le-au ocrotit prin lege, ei păstreză pădurile și se bucură de ele. Lemnul pentru încălzit, și altele, le iau aproape pe gratis, de la noi, din România, ajunsă ŢARA NIMĂNUI?!

Asta se întâmplă cu toate resursele noastre naturale, este binecunoscut, că România este cea mai bogată ţară, în ceea ce privește resursele naturale, cel puţin din Europa!
NOI, ce facem? Vindem TOT ce se poate și mai este de vândut ieftin, la oricine, până la ultima surcea, uitând că NOI rămânem fără! Și culmea este că NOI nici NU ne implicăm să ne apărăm avutul, și facem ce este mai comod: ne tot văicărim de ceea ce ni se întâmplă nouă, mereu și mereu, dar NU facem NIMIC să împiedicăm! Dar NIMIC! Știţi cum e cu drobul de sare? “cade drobul, cade drobul!” , însă nimeni nu împiedică nimic, ba mai mult, dăm vina mereu tot pe alţii de ceea ce se întâmplă la NOI, ca nicăieri!
Unde în lume se întâmplă așa ceva?
Și voi dormiţi în continuare, este mai plăcut și foaaaarte comod! Nu-i așa?

E JALE MARE ACASĂ!

Vă lăsaţi prostiţi, păcăliţi și dezbinaţi cu mare ușurinţă de toate partidele, care sunt de fapt aceleași, însă sub alt nume, nu sunt șmecheri?! Susţineţi partidele și politicienii de două parale, care nu dau nici o ceapă degerată pe voi, partide „plătite“, finanţate de străini, din străinătate!
În loc să vă susţineţi unul pe altul, Neamul nostru multimilenar, Ţara, voi susţineţi persoane suspecte, antiromâne, culmea și pe cei ce au mai fost la cârma ţării și s-au dovedit a fi trădători, susţineţi partide dubioase cu nume mirifice, mioritice, înduioșătoare, de-ţi „dau lacrimile“, ca să pară cât mai „românești“, ceea ce NU sunt deloc!

Dacă sunteţi lași și nepăsători, de ce vă văicăriţi? E odios! Cu văicăreli, injurii și dând vina pe alţii, nu schimbăm nimic! Așa NU se schimbă NIMIC!

Treziţi-vă din letargie! Mă întreb unde sunt bărbaţii viteji de odinioară? Unde s-au ascuns? Femeile, au ajuns să fie, ca pe vremuri Străbunele noatre, Amazoanele, mai viteze, mai „bărbate“ decât bărbaţii, care se ocupă cu…(?) nu știu ce, numai cu apărarea ţării, Neamului și Familiei, NU! Femeile iau poziţie, bărbaţii mai puţin…
Să revenim la normal, să ne trezim din această „iluzie“ creată pentru noi, ca să nu vedem adevărul, ca să fim dezbinaţi, pentru a nu ne putea apăra!


NOI SUNTEM LA NOI ACASĂ

Să fim conștienţi că NOI SUNTEM LA NOI ACASĂ, ÎN ROMÂNIA, AICI UNDE A ÎNCEPUT TOTUL!

Să fim din nou mândri de faptul că aparţinem acestui Neam Primordial extraordinar, Neam de viteji și înţelepţi de odinioară, Neamul multimilenar al Pelasgo-Geţilor, vestit în întreaga Lume, cândva stăpânii Lumii!

Câţi dintre români îşi cunosc istoria Ţării şi Neamului românesc? 

Câţi ştiu că ISTORIA LUMII a început la gurile Dunării, AICI, pe Tărâmul Românesc, în Ţara Zeilor? Istoria noastra nu începe cu “Dacia”, ci a început CU MULTE MILENII ÎNAITE!

Câţi ştiu că cea mai veche scriere din LUME s-a găsit la Tărtăria şi ne aparţine?

Câţî ştiu că teoria “latinităţii” noastre este falsă şi este răsturnată? Noi NU ne tragem din romani!

Câţi ştiu că limba latină este o limbă românească străveche? Aceste adevăruri sunt dezvăluite tocmai de savantul dr. Miceal Ledwith, fost consilier al papei Benedict. In Italia, aceste adevăruri sunt predate în şcoli. Câţi ştiu aceste lucruri?

Câţi dintre noi ştiu că noi suntem singurul popor care şi-a scris istoria în propriul nostru aur?

Dar de Cucuteni, Hamangia, Tărtăria, Vinca-Turdas, Gumelniţa, câţi au auzit?

De ce ni se ascunde istoria noastră străveche şi este înlocuită cu una mincinoasă?

De ce ni s-a furat mitologia (şi nu numai) de către greci, romani şi de alţii?

De ce ni s-au furat simbolurile noastre ancestrale (printre altele Crucea)? Toată omenirea le foloseşte fără să ştie că sunt ale noastre!

De ce zac în arhivele şi biblioteca Vaticanului documentele strict-secrete, ferecate sub cheie şi care (încă) nu au fost distruse, privind obârşia noastră pelasco-getică? Cu ce drept? De ce?

De ce a spus Papa Paul al II-lea despre România că este “Grădina Maicii Domnului”?

De ce a spus, tot Papa Paul al II-lea, că “ TOŢI s-au temut, nu de Geţi, ci de Religia lor”?

De ce ni s-a furat/copiat (neîntrebat) Religia? Dacă s-ar cunoaşte începuturile creștinismului, s-ar zgudui toată lumea.

OARE DE CE LE ESTE LA TOŢI FRICĂ DE NOI? Pentru că suntem “NIMENI”? V-aţi pus vreodată întrebarea?

Să fim recunoscători că ne-am născut în această Ţară binecuvântată, pe aceste meleaguri multimilenare.

Să fim din nou demni de numele pe care îl purtăm, să fim mândri că NOI suntem Poporul ales, noi avem o misiune de îndeplinit pe acest Pământ, misiune pe care am îndeplinit-o deja, de mai multe ori, misiune pe care o vom îndeplini și în viitor, de câte ori va fi nevoie!

Totul este ciclic, se repetă, nu numai în natură, ci și în viată, aștept cu mare nerăbdare rotaţia completă a Pământului, inversarea polilor, aștept cu nerăbdare renaștera noastră, și cea spirituală! Timpul va veni, negreșit!

☀️NIASCHARIAN! Să renaștem!

Autor: Carmen Pankau

☀️CETATEA ADÂNCATA (JUD. CONSTANȚA), CEA MAI MARE DAVĂ GETICĂ A DOBROGEI

Cetatea getică ADÂNCATA din Dobrogea (jud. Constanța) are dimensiuni impresionante: 800 de metri lungime și peste 200 de metri lățime. Este cea mai mare aşezare fortificată a populaţiei locale de pe raza Dobrogei. Cetatea (punctul „Adâncata 1”) a funcționat cu siguranță între sec V – II î.Hr, dar alături de situl „Adâncata 2”, este posibil să fi avut perioade de locuire și între sec I î.Hr. și I d.Hr. 
Dava getică era o fortificație cu valuri de pământ și șanțuri adiacente, iar potrivit regretatului arheolog Mihai Irimia avea un sector principal de formă aproximativ patrulateră, cu laturi de 150 de metri. Acest centru al cetății era apărat, pe toate laturile, de ziduri masive de piatră. Nu știm ce REGI GEȚI au locuit în acest centru al orașului, dar putem vorbi despre conducători puternici ai unui trib numeros și bine organizat. Aici, la „Adâncata 1” au fost descoperite peste 60 de monede de argint și bronz, din diverse perioade, iar zece dintre acestea provin din vremurile regelui macedonean Filip II și al fiului său Marele Alexandru (ambii de origine getică – n.r. Carmen Pankau).

Cetatea este situată nu departe de Tropaeum Traiani, în apropierea satului Floriile din comuna Aliman,  Pe vremuri, în locul acestui sat se afla localitatea „Adâncata”, dispărută cu totul de pe harta Dobrogei. Comuna Aliman, cea pe raza teritorială pe care se află cetatea studiată, se află în județul Constanța, fiind formată din satele Aliman (reședința), Dunăreni, Floriile și Vlahii. Localitatea de reședință este situată la o distanță de 97 km de Constanța și la 30 km S de orașul Cernavodă. Satul ADÂNCATA (în trecut Polucci) de pe teritoriul comunei Aliman a fost DESFIINȚAT prin decret prezidențial în anul 1977. Localitatea Aliman se află situată în partea de sud-vest a judeţului Constanţa, în Podişul Oltinei, având ca vecinătăţi: la nord – comuna Raşova, la sud – comuna Ion Corvin, la est – comuna Adamclisi iar la vest – Fluviul Dunărea. Ca și obiective turistice cunoscute avem pe raza acestei commune Cetatea „Sacidava” – aşezare getodacică şi mai apoi castru roman fortificat din secolele II-VII e.n. 

Comuna Aliman apare pe hărțile istorice de peste 260 de ani, în acea perioadă activitatea de bază fiind păstoritul oilor, teritoriul comunei beneficiind de o mare suprafață de pășune naturală și păduri. În celebra poveste „LOSTRIŢA“, Vasile Voiculescu prezintă într-un timp legendar un personaj care se numeşte Aliman. Pe aici spun unii folcloriști că s-ar află și sursa acestui basm fantastic. Acest basm „deapănă” o poveste de dragoste dintre un om și o ființă fabuloasă. Această istorisire prezintă, într-un timp legendar, povestea unui pescar care-și face un ideal din prinderea demonului acvatic. În mod simbolic, pescarul Aliman este expresia căutătorului de absolut, ființa umană subjugată de puterea unui vis mai presus de fire, insul care tentează ieșirea din limită (a= fără, dincolo, iar liman = limită, predestinare). Faptul care i-ar justifica existența lui Aliman ar fi prinderea lostriței care ia când chip de fată, când chip de pește uriaș; în simbolistica textului, lostrița este un demon acvatic și reprezintă fascinația idealului, căruia eroul nu i se mai poate sustrage, ispita răului văzută ca o chemare din alt spațiu, imaginea feminității în toată splendoarea ei. Ca pește, lostrița ar putea motiva profesia lui Aliman, iar ca femeie ar putea însemna împlinirea erotică a ipostazei lui de om, echivalând cu sensul vieții. Aliman mai este cunoscut și cu sensul de „necaz, belea, primejdie”, dar și ca „port”, destinație („la liman”).

La ieşirea din Alinam, spre Cernavodă, pe marginea bălţii Vederoasa, care se întâlneşte cu panta dealului Vlahii, pe un perete stâncos, nişte misterioşi creştini din veacul al X-lea sau al XI-lea au ţinut să-şi mărturisească credinţa în Cruce şi Mântuitor, imortalizând în piatră câteva simboluri creştine care au rezistat până astăzi. Pe teritoriul comunei există cetatea Sacidava, o aşezare getică transformată apoi în castru roman, în secolele II-III d.Hr., iar satul Dunăreni, fost Mârleanu, din componenţa ei, este o aşezare care a continuat în timp vatra de locuire getică. Plasată simbolic între cetatea Sacidava, Dunăre şi Mănăstirea „Sfântul Apostol Andrei“, vechea aşezare Dunăreni este cunoscută în zonă prin sfinţenia cu care a păstrat culorile româneşti pe tot parcursul îndelungatei stăpâniri otomane.

Revenind la Cetatea getică Adâncata din Dobrogea, arheologul Mihai Irimia, într-un articol apărut în revista „Pontica” sublinia faptul că această aşezare era situată „pe platoul nordic al Dealului Dedibal, în punctul numit de localnici Dealul Cişmelei.” Numele de „Dedibal” poate veni de la „a dediá” cu sens de „a dedica, a hărăzi, a sacrifica, a destina” lui Bal (zeului Bal). În jurul fortificaţiei, erau şi două valuri de pământ. Arheologul Gabriel Talmaţchi spune că interesant la această aşezare este faptul că se întinde pe zeci de hectare: „Este o raritate, nu numai în spaţiul dobrogean, ci şi vis a vis de ceea ce se întâmplă la Nord de Dunăre, în Câmpia Munteniei. Aici, avem o zonă fortificată în mod natural, datorită reliefului, aşezarea situându-se pe un deal. Mai mult, respectă o formă tipică şi este specifică populaţiei getice. Aşezarea reprezenta fără discuţii un mare centru de putere înainte de sosirea romanilor în zonă şi putea să aparţină atât unei populaţii getice, cât şi uneia scitice.”
 
La începutul perioadei elenistice, oraşele vest pontice dobrogene greceşti (Histria, Callatis, Tomis, Dionysopolis) au bătut monede pentru regi sciţi (Kanites, Sariakes, Tanusa, Ailios, Charaspes). Aici putem avea o dovadă a faptului că SCIȚII erau de fapt o ramură a marelui POPOR GETIC (Geții de Aur primordiali), cu care grecii din cetățile pontice colaborau și care abordau un mod de viață nomad. Misterul legat de această aşezare este cu atât mai mare cu cât arheologii nu au aflat unde stăpâneau regii sciţi (dar dacă aceștia erau nomazi și abordau întreaga zonă nord pontică și chiar mai departe în Asia – n.a.).

„Până în momentul de faţă nu se cunoaşte exact unde au fost teritoriile acestor regi sciţi. Din punctul nostru de vedere, este posibil ca acest centru, situat în apropierea fostei localităţi Adâncata, să fi fost de fapt sediul central al regilor sciţi, cu o unică reşedinţă regală”, a declarat Gabriel Talmaţchi.

În urma cercetărilor de suprafaţă, specialiştii au cules din zona satului Floriile un bogat material arheologic constând în ceramică, piese de metal, de os etc. Studiul asupra materialul arheologic descoperit a fost publicat de regretatul Mihai Irimia şi în parte de către Gabriel Talmaţchi (partea de numismatică). Din cauza problemelor logistice, nu s-a putut deschide un şantier arheologic aici (distanţa foarte mare de o localitate, lipsa apei curente şi zona dificilă din punct de vedere al reliefului, fiind cauzele principale). Acolo sunt văi înguste, săpate de apă, pe unde se poate circula. O serie de documente şi informaţii ne certifică faptul că a existat o legătură pe apă cu Dunărea şi lacul Mârleanu. Arheologii sunt siguri că era o zonă navigabilă, iar Gabriel Talmaţchi a descoperit chiar un piron de câteva sute de ani vechime, prins în stâncă la aproximativ trei metri faţă de nivelul actual de călcare, piron metalic de care îşi legau în trecut oamenii bărcile.

Morminte de incinerație descoperite în apropierea cetății au reconfirmat teoria că această davă și-a trăit zilele de glorie între veacurile V și II î.Hr. Unii istoricii români care au cercetat acest sit consideră că el poate fi pus în legătură și cu un mare tezaur descoperit la șapte-opt kilometri depărtare, în zona comunei Ion Corvin (Cuzgun, vechiul nume). Descoperit în 1903, acest tezaur este compus din 2000 de monede de argint, din diverse orașe pontice, și din câțiva starteri de electron de tip Cyzic. Este foarte probabil ca această comoară să fi fost ascunsă în perioada 330-320 î.Hr., pe vremea când Dobrogea noastră a simțit greutatea falangelor macedonene trimise de Alexandru cel Mare sau conduse de către generalul Lisimah. Fiind o marea aşezare, bogată în descoperiri, are şi un mormânt tumular de mari dimensiuni. Se pare că acesta a fost un mormânt princiar getic, dar care a fost jefuit după anul 1990, fără a se da de urma răufăcătorilor sau a materialului arheologic extras din situl funerar. Arheologul Gabriel Talmaţchi spune că nu întâmplător a fost ales locul bătăliei de la Tropaeum Traiani, având în vedere că în zonă era o concentraţie mare de populaţie getică:

„Decebal s-a bazat pe populaţia găsită aici. Erau de ordinul miilor în zonă. Interesant este că după victoria din iarna lui 101-102, Traian a distrus toate aşezările getice din zonă, incendiindu-le. La fel s-a întâmplat şi la oraşul Tropaeum Traiani, care a fost construit pe o veche aşezare autohtonă getică pentru a le da inclusiv localnicilor o lecţie pentru viitor.”

Cercetările continuă la „Adâncata” și sunt multe întrebări care își caută răspunsuri. Cu siguranță însă marea davă getică de pe platoul nordic al DEALULUI DEDIBAL ne pregătește încă surprize și povești fără de seamăn…

Sursa: George V. Grigore
Adaptare și foto: Carmen Pankau

STATUI ȘI BUSTURI DE GETO-DACI JEFUITE DE ROMANI, EXPUSE ÎN MUZEE ȘI PARCURI DIN STRĂINĂTATE

Când am vizitat Muzeul Vaticanului la Roma, am admirat bustul denumit ,,Captivus Dacus”, crezînd că sculptori romani, entuziasmaţi de demnitatea, prestanţa şi privirea fermă a acestora, ar fi realizat aceste busturi. Adevărul însă, l-am aflat mult mai tîrziu, când am citit recenzia făcută de dl. Gabriel Gheorghe la manuscrisul tezei de doctorat, pe care a susţinut-o la Sorbonna dl. Leonard Velcescu, cu titlul Les «Barbares» (Daces) dans la sculpture romaine”/ «Barbarii » Dacii în sculptura romană. Meritul autorului cu acestă teză, este că a descoperit un număr impresionant de busturi şi statui în toate părţile lumii, lănsând ideea că acestea, ar reprezenta un “omagiu” adus de romani celor mai puternici dintre adversarii săi!

Au fost invocate numeroase argumente în susţinerea acestei afirmaţii: respectul, chiar admiraţia pe care Traian a avut-o faţă de războinicii geto-daci, despre care mărturiseşte şi numărul important de legiuni romane compuse exclusiv din soldaţi geto-daci. S-a intreprins şi un amplu studiu al principalelor materiale utilizate pentru sculpturile “barbarilor” geto-daci, pentru a permite pe de o parte, nu numai identificarea ariei geografice de provenienţa sculpturii în sine, dar şi pentru alegerea materialelor pentru restaurarea lor.
Pînă în prezent, nu se cunoaşte o altă lucrare, care să cuprindă inventarul cel mai complet al sculpturilor de geto-daci, fiind inventariate peste o sută (100) de exemplare. Descoperirea atâtor busturi mai ales, pune problema provenienţei lor, mai ales faptul că romanii nu aveau acest cult “AL PROSLĂVIRII CELOR MAI PUTERNICI ADVERSARI ÎNVINŞI”.

Autorul tezei de doctorat susţine faptul ca aceste statui ar fi fost făcute de sculptori latini după încheierea primei faze a războiului dintre latini şi geto-daci (Geţii carpatini – n. r. Carmen Pankau), la anul 106. În recenzia făcută acestei teze susţinută în lucrare, dl. Gabriel Gheorghe este de altă părere, că:  

niciodată, în istoria lumii, învingătorii nu i-au omagiat pe învinşi, şi nu se poate găsi nici un exemplu în acest sens, să omagiezi un învins că l-ai putut despuia de bunurile sale, oricît de mare ar fi fost jaful făcut asupra învinsului, şi nici să se omagieze şi să se complimenteze reciproc.

În sprijinul celor scrise mai sus, se aduc argumentele unor scriitori recenţi şi din perioada războiului lui Traian cu geţii carpatini.  
Alexandru Busuioceanu în cartea ZAMOLXIS SAU MITUL DACIC ÎN ISTORIA ŞI LEGENDELE SPANIOLE, Ed. Meridiane, 1981 scrie despre confruntarea între romani şi geto-daci:

Războiul începe pe viaţă şi pe moarte. Şi lupta e grea. Romanii trebuie să cucerească acel pământ palmă cu palmă … pentru a lua munte cu munte şi a urca pe culmi, unde dacii se apără cu înverşunare în fortăreţele lor. Sculptorii (Columnei) n-au trecut cu vederea nici o cruzime, fie barbară, fie romană. Capetele înfipte în prăjini pe ziduri sunt elemente decorative ale acestui război. Într-o scenă, călăreţi romani intră într-un sat părăsit (de războinicii geto-daci n.n.). Numai bătrânii se apărau cu bâte. Soldaţii ard casele, pun foc la fiecare pas. Într-un alt relief, femei geto-dace ard prizonieri romani. Îngrozitoare ură, care umple pădurea de oroare… (p. 201). Duşmanii desemnaţi de destin nu pot fi aliaţi (p. 202).

Ura pe care autorul o evocă, urmărind cîteva scene de pe Columnă, dar şi la alţi autori, nu lasă să se întrevadă nici o posibilă omagiere reciprocă, nici un fel de dulcegării de vreun fel.
După moartea lui Traian survenită în anul 117, departe de Roma şi curând după cucerirea unei frânturi din întreaga Geţie (numai 14% din suprafaţa Geţiei, potrivit calcului lui Gabriel Gheorghe– n. r. Carmen Pankau), el n-a mai avut cum să vadă consecinţele dezastruoase ce le-a declanşat prin războiul contra geţilor şi îndeplinirea testamentului lăsat de Decebal întregului neam getic (vezi Iordanes, Getica, ediţie bilingvă latină/română, Fundaţia Gândirea, 2001, p. XVIII-XXXIV): cucerirea şi jefuirea Romei de către Alaric, căderea ei sub Odoacru (sfîrşitul Imperiului roman de apus), instalarea unui rege get la Ravena etc.
Explicaţia existenţei atâtor statui şi busturi de geţi în străinătate o găsim şi la Cicero (În Verem): 

solii care ajungeau la Roma vedeau expuse în Forul roman (!!) statui luate din casele, din templele, din oraşele lor; solii se închinau în for la statuile zeilor ridicate din templele lor şi, recunoscând şi alte statui şi podoabe, se uitau la ele, în diferite locuri, cu ochii în lacrimi. … nimeni nu are un motiv să se îndoiască de pieirea aliaţilor şi prietenilor de vreme ce în forul roman, unde altădată erau acuzaţi şi condamnaţi cei ce săvârşiseră vreo nedreptate împotriva aliaţilor, sunt aşezate acum, în ochii tuturor, obiectele luate de la aliaţi şi prieteni. Unul din motivele pentru care romanii erau urâţi în provincii îl constituiau şi jafurile săvîrşite de soldaţii romani (Istoria literaturii latine, EDP, fără an, p. 425) s.aut. G.G.)

În continuare, vă arătăm ce au afirmat şi alţi scriitori despre jafurile romanilor în teritoriile cucerite. Caius Crispus Sallustius (86-34 î.Hr., în Epistula Mithridatis, 23, ap. Istoria României, 1960, vol.I, p. 346: romanii erau numiţi de populaţiile supuse latrones gentium (jefuitorii popoarelor).

În studiul lui Merle Severy din “National Geografic”, mai 1977, p. 607, găsim scris: Caesar now proceeded, in eight years of campaigns, to “pacify” Gaul, making the desert Roman called peace. The self-styled saviour of Rome fought some 30 battles, took more than 800 towns, killed by his own count 1.192.000 men, women and children. / În opt ani, Cezar a continuat să pacifice Galia, realizând pustiul roman numit pace. În stilul propriu de mântuitor al Romei, a dat circa 30 de bătălii, a cucerit peste 800 de oraşe şi a ucis pe seama sa 1.192.000 de bărbaţi, femei şi copii (pildă semnificativă despre cruzimea romanilor, fapt reluat de Traian mai tîrziu în războiul cu dacii n.n.).

Tacitus (către 55-către 120 d.Hr.), istoric roman, scrie în Anale, C.XV, § 44 : Roma e mocirla tuturor ticăloşiilor şi păcatelor.

Toate acestea, dar şi prin propriile sale constatări, l-au făcut pe logicianul şi filozoful Anton Dumitriu să scrie : Romanii nu aveau însă decît politica lor imperialistă drept ideal. Dacă grecii n-ar fi cucerit spiritual pe romani, Imperiul Roman ar fi fost pentru Europa ceea ce a fost, mai târziu, Imperiul Mongolic al lui Gingis Han. Numai că, de data aceasta, barbarii ar fi venit de la vest, şi nu de la est (Orient şi Occident, p. 26).

V-am expus toate aceste mărturii, pentru a vă convinge că, în nici-un caz STATUILE ŞI BUSTURILE dacilor N-AU FOST FĂURITE DE ROMANI ci de PROPRII NOŞTRI STRĂMOŞI SCULPTORI.
După cum se ştie, scrierile medicului Criton al lui Traian, prezent la campania lui Traian în Geto-Dacia au dispărut complet. Ne-au mai rămas câteva fragmente de la Dio Cassius, care a fost în posesia acestor scrieri, dar care nu amintesc nimic de aceste statui. De aici, greutatea justificării adevărului istoric din scripte.
 
O sursă care nu poate fi neglijată, ar fi şi plăcile găsite la săpăturile pentru Castelul de la Sinaia, unde pe una din plăcile turnate în plumb se află un magnific castel al regilor geto-daci (placa cu nr. 21). În acest edificiu al regilor geţi nu puteau lipsi statui sau busturi ale regilor geţi , a clasei Sarabilor, din care se alegeau regii şi scerdoţii Geţilor (v. Iordanes, De origine actibusque Getarum, § 40), ale căror busturi şi statui împânzesc astăzi muzeele şi grădinile din străinătate.  
Traian şi Criton probabil, prezenţi la distrugerea palatelor şi sanctuarelor Sarmizegetusei, au considerat că aceste sculpturi reprezintă zeităţile neamului geto-dac şi odată cu dispariţia lor din Geţia Carpatină, va dispare şi forţa poporului get.

În antichitate, se credea că forţa şi puterea unui popor, a unei cetăţi, stă în forţa zeităţilor adorate de populaţiile respective, iar prin dispariţia lor se pierdea şi puterea poporului respectiv.
În cazul de faţă, statuile n-au fost zeităţi, ci nobili geţi, sau persoane importante, iar neamul nostru n-a dispărut, în schimb Roma împăraţilor romani, după mai bine de trei sute de ani, a încetat a mai fiinţa, datorită getului Odoacru, în anul 476.
Traian ar fi dispus implantarea tuturor statuilor şi busturilor în Forum. Este foarte probabil ca la dislocarea statuilor la Sarmizegetusa, să fi fost distruse anumite părţi, sau la transportul lor, fapt care a făcut ca, ajunse la Roma, să fie depozitate în vederea restaurării lor.
Faptul că se găsesc atîtea statui şi busturi în lume, nu se explică decât că, fie au fost furate cu ocazia jafurilor din timpul lui Alaric (c. 370-410), regele vizigoţilor în anul 410, fie sustrase din depozitele unde erau încă ascunse sau nerestaurate. În subsolurile Vaticanului suntem mai mult ca siguri, că mai există busturi sau fragmente din statui getice.
De exemplu, dacă priviţi statuile care ornează Grădina Borgheze din Roma, după reconstituirile Forului lui Traian făcute de către italieni şi, ceva mai recent de americani, se pare că la origine, statuile au fost în jur de o sută (100). Aceste statui se găseau în curtea principală a acestui for, cam în dreptul a fiecărei coloane care susţinea porticul. Statuile din porfir roşu-vişiniu se pare că au făcut parte din faimosul portic din porfir al forului, portic menţionat de mai multe ori în antichitate.
Poate că toate complexurile monumentale din Roma au fost ,,JEFUITE”, materialele au fost descompletate, luate şi reutilizate la construcţii, mai ales în timpul Renaşterii. Aşa se explică de ce porticul care orna Forul a dispărut complet, fiind din porfir roşu, material căutat în Renaştere şi Baroc. Că acest portic ar fi existat cu adevărat este faptul că au fost găsite cinci statui din porfir roşu-vişiniu, două la Luvru, trei la Florenţa iar cîteva fragmente în rezervele Forului lui Traian. Nu este exclus ca porticul să fi fost demontat şi transportat de Traian la Roma fragmentat, odată cu statuile. Argumentul în sprijinul acestei teze, provine din admiraţia pe care Paul MacKendrick a avut-o, vizitând urmele Sanctuarului de la Căscioarele – aparţinînd Culturii Gumelniţa (A2), (datate în carte între 2700-2000 î.Hr., în realitate 3600-3400 î.Hr.) şi alte descoperiri arheologice, în cartea „Pietrele dacilor vorbesc”, Ed. Stiinţifică şi enciclopedică-Buc.1978, la pag.13 scrie :

,,Sanctuarele cu acoperişurile în două ape, împodobite cu ornamente (acreteria) pe coamă şi la marginile frontonului, prezintă un rafinament arhitectonic pe care templele greceşti (de unde romanii s-au inspirat mult mai tîrziu n.n.) îl vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani ( 2100 de ani n.n.)”

Dar Roma şi Florenţa nu sunt singurele care ascund aceste comori aparţinând patrimoniului naţional al românilor. Alte statui se găsesc şi la Napoli. În afara Italiei privirile strămoşilor noştri le găsim şi în multe muzee şi colecţii private: la Oxford, Berlin, la Paris (Luvru), Madrid, la Praga, la Toulouse, Bruxelles, Sankt Petersburg (Ermitaj), Copenhaga, Smyrna, Atena, la New York, în Israël, pentru a nu cita decât acestea.
Nu pretindem astăzi Romei aurul, podoabele, vitele şi grânele luate cu japca în perioada ocupaţiei romane. Dar ceea ce face parte din PATRIMONIUL NOSTRU NAŢIONAL, trebuie să ne revină din nou în ţară.
Rolul guvernanţilor din ţară le revine responsabilitatea de a începe cu inventarierea tuturor acestor statui şi busturi, studierea texturilor lor, pentru a proba că sunt din materiale unde stăpâneau geţii carpatini teritorii în antichitate, cu mult înainte de Burebista. A nu se pleca de la premiza că statuile au fost făcute din cariere din Italia şi alte părţi ale lumii, ci din teritoriile geţilor ante-Burebista.
 
Cu regret constatăm că, premizele de la care dl. L.Velcescu a plecat în teza sa, susţinînd că latinii au realizat statuile, a căutat texturile din care au fost făurite NU ŞI ÎN SPAŢIUL CARPATIC (!), posibil şi nici din cel grecesc unde se găseau o parte din strămoşii noştri. Ne fiind în posesia tezei domniei sale s-ar putea să ne înşelăm, dar credem că avem dreptate.
A nu se uita că, lucrările de apărare, sanctuarele şi poate chiar palatele de la Sarmizegetusa s-au făurit cu mult ÎNAINTEA lui BUREBISTA … pe terasa IX-a a Complexului s-au găsit seminţe de grâne datate din mileniul al III-lea î.Hr.! Şi chiar statuile să fi fost făurite de SCULPTORI AUTOHTONI mult mai ÎNAINTE de domnia regilor Burebista şi Decebal.

În Grecia şi întreaga coastă anatoliană admirăm statuile care ne-au mai rămas din antichitate. Admirăm zeităţile grecilor care au barbă ca strămoşii noştri, cunoscînd faptul că grecii nu mai purtau barbă şi epoca lui Pericle a excelat prin sculpturi în care bărbaţii erau fără barbă. Oare acest aspect nu trebuie să ne dea de gândit?
Faptul că strămoşii noştri sculptau statui din marmură, încă dinaintea epocii troiane, ne-o evocă Pliniu (61-114), citat de N. Densuşianu în Dacia preistorică ed. Arhetip, Bucureşti, 2002, în care la pag. 98 scrie :

Din o insulă a Mării Negre (este vorba de insula din lacul Letea n.n.), numită APOLONIA, situată spre sud de gurile Istrului, Romanii luară una din cele mai venerate imagini a zeului Apollo, o statuie colosală înaltă de 30 de colţi (cca. 20 m.) şi o aşezară în Capitoliu sub numele de Apollo Capitolinus. Cheltuielile acestei antice şi magnifice opere de sculptură au fost, după cum ne spune Pliniu, de 500 de talanţi … adică mai mult decît adunase Grecii (300 de talanţi) pentru reconstruirea templului din Delphi, incendiat în a. 548.

Tot N. Densuşianu, la p. 101 ne relatează următoarele privind cercetările arheologice din insula Leuce (Letea):

În mijlocul platoului acestei insule s-au găsit în anul 1823 ruinele unui templu de o întindere extraordinar de mare. În unele locuri zidurile acestei clădiri (Templul lui Apollo) mai aveau încă o înălţime de o archină şi jumătate (1 m 661/2 cm.).

Construirea acestui templu, după cum ne spune Koehler (în Memoires sur les îles et la course consacrée à l’Achille, în Mémoires de l’Académie de St. Petersbourg, Tome X, 1825, p.604), se reduce la epoca arhitecturii primitive sau ciclopice. (s.n.)
Avem deci dovezi clare, în primul rând că strămoşii noştri sculptau în marmură statui de mari dimensiuni enorme încă din mileniul II î. Hr. (epoca troiană) şi poate chiar mai înainte şi, în al doilea rând se adevereşte faptul, consemnat şi de Cicero (106-43 î.Hr.), că romanii demontau statuile zeităţilor şi le transportau la Roma, prin aceasta crezând că popoarele cucerite îşi pierd forţa şi mândria rămânând supuse imperiului roman.
Nu este exclus ca cele patru statui de TARABOSTES care ornează Arcul lui Constantin de la Roma să fi fost jefuite de Traian, expuse şi ele în Forul roman şi apoi, Constantin să-şi împodobească Arcul cu ele.

Sursa: Valeriu D. Popovici – Ursu
Adaptare: Carmen Pankau

BUMERANGUL BRÂNCUŞI…

Cea mai mare pedeapsă pentru România a venit din partea Comisiei internaţionale care NU A APROBAT ca Ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu SĂ ÎNTRE în Patrimoniul UNESCO. Sigur, această veste tristă a venit acum câteva luni, dar oficialii de la Bucureşti au făcut-o abia acum publică. 

Oare de ce? De ruşine? 

Dar eu cred că pe oameni ca alde Strămbulescu, arztizanii întocmirii defecte a dosarului, nu-i afectează în nici un fel. De unde ruşine la clasa de superpuşi a unei ţări în care pensia unei persoane care a muncit 40 de ani neîntrerupt este de 200 de dolari?!
Nu mai vorbesc de idioţii care se bucură. Da, este o mare ruşine pentru România. România nu înseamnă parlamentarii şi guvernanţii de azi, vremelnici, care se lăfăie pe ceea ce a creat de-a lungul timpului un popor întreg, ci înseamnă valorile ei, singurele care îi pot oferi, în competiţii internaţionale, prestigiu.  

BRÂNCUŞI a fost mare în America cât a trăit, fiindcă avea suportul Franţei, avea PRIETENI de talia unor DUCHAMP, MATISSE ŞI PICASSO, iar el a ştiut ca nimeni altul să-şi promoveze opera.
A fost unul dintre CEI MAI MARI mesageri pe care i-a avut ARTA LUMII. Dovadă sunt zecile şi sutele de expoziţii pe care i le-au organizat americanii atâta timp cât el a trăit. Apoi, treptat, totul s-a stins, ca azi să nu mai fie pomenit aproape deloc. Am propus guvernului şi ICR să marcheze centenarul debutului lui Brâncuşi la New York. N-au făcut-o. 
Au făcut-o tot americanii, muzeele şi galeriile unde Brâncuşi a expus odinioară. Opera lui Brâncuşi e vândută. Mai apare pe la Sotheby’s câte o veste despre el când cineva vrea să-şi vândă achiziţia. Dar în marea realitate a artei americane de azi, noile generaţii de artişti sau de colecţionari nici nu-l mai iau în calcul.
Îl iau pe un sculptor că Isamu Noguchi, de pildă, care a fost ELEVUL lui Brâncuşi la Paris. Şi Noguchi a ajuns să aibă un fantastic muzeu la New York, iar operele lui să fie amplasate pretutindeni. Brâncuşi visa şi el ca operele sale să fie amplasate în parcuri, „SĂ SE JOACE COPIII PESTE ELE”. Dar nu sunt. Sunt ale altora. 

Recent, Metropolitan Museum of Art i-a plasat lui Noguchi o operă chiar în faţă, la marginea lui Central Park. Ea se numeşte Unidentified Object şi este minunată, foarte potrivită pentru acest loc. Şi Brâncuşi visa să ridice o Coloană a infinitului în Central Park. Nu s-a putut. 
Nu l-a ajutat ţara. La fel cum ţara nu e în stare să-i ridice LUI EMINESCU STATUIA, al cărei LOC ESTE APROBAT de primăria NEW YORK-ului DE PESTE 30 DE ANI!
 
De când Brâncuşi s-a dus, din 1957, ROMÂNIA nu a făcut NIMIC pentru el. De fapt, pentru ea. Fiindcă a face ceva pentru o valoare a ţării, înseamnă a o face pentru ţară. Un artist face tot ce poate cât trăieşte, apoi opera lui aparţine ţării în care s-a născut. Şi ţara ar trebui să preia muncă de promovare. Dar Brâncuşi este un caz alarmant, începând cu momentul când ROMÂNIA I-A RESPINS DONAŢIA, atelierul sau parizian.
 
Ca nenorocirea să culmineze azi cu respingerea UNESCO. 
Acesta este cel mai mare VOT DE BLAM internaţional CARE I SE DĂ ROMÂNIEI!

Dar pe oameni ca alde Johannis îi doare în cot. De altfel, cui îi pasă cu adevărat de Brâncuşi într-o ţară în care milioane de oameni se luptă cu subzistenţa?! România nu poate aspira să între în rândul ţărilor civilizate cu nedreptăţi atât de mari sau cu „valori” ca vanghelie, udrea, băsescu, ponta, tăriceanu et co. Însă diriguitorii României de azi nu se gândesc la ţară, la viitorul ei, se gândesc numai la ei, la prezentul lor hulpav.

Vă rog, uitaţi-vă la acest Catalog de artă, cuprinzând peste 5. 000 de pictori celebri şi 100 000 de tablouri intrate în tezaurul picturii universale: LES PLUS BEAUX PEINTURES DU MONDE!  
Este cel mai complex muzeu virtual (http://www.mystudios.com/artgallery/). Şi căutaţi dacă există vreun pictor român. Eu nu l-am găsit decât pe Ştefan Luchian. Poate mai există vreunul, printre cei peste 5. 000. Mare păcat, fiindcă avem pictori mai buni decât mulţi dintre cei selectaţi. Nu se poate să lipsească Aman, Grigorescu, Tonitza şi alţi artişti români clasici sau moderni! 
Dar iată că se poate.
Încă o dată se verifică faptul că ţara nu face nimic pentru artişti. Străinii nu sunt obligaţi să promoveze pictorii români! REGULA este ca ŢARA SĂ-ŞI PROMOVEZE VALORILE. Nu trebuie să mai scriu, am scris de sute de ori ce au făcut ţări că Franţa, Italia, Germania sau Irlanda pentru valorile lor. 

Criteriul pentru care a fost respins Ansamblul de la Târgu-Jiu, de a intra în Patrimoniul UNESCO, a fost acela că nu e cunoscut locul! 

Păi cum să fie cunoscut acel loc dacă nu este promovat? Ca de obicei, românii aşteaptă SĂ PICE MINUNI DIN CER. Şi nu pică. Şi nu vor mai pica. Decât să-şi tot mărească lefurile, demnitarii ar fi trebuit să investească în promovarea lui Brâncuşi. Dar nu, ei investesc în alde Patapievici şi în clanul lor. Cine a reuşit prin geniul său, e urât. Dar nimeni nu se întreabă ce s-ar fi ales din Brâncuşi dacă rămânea în ţară?

E un caz alarmant, repet. Numai Brâncuşi a făcut pentru România, şi a făcut enorm!, în schimb ţară nu a făcut nimic pentru el. Dimpotrivă, l-a tot compromis. Cum este şi ridicolul efort al unor culturnici de a-l deshumă din Montparnasse, deşi el este îngropat aici că cetăţean francez. 

Astfel de fapte nedemne, ce dovedesc incompetenţa, nu afectează însă imaginea lui Brâncuşi, ci a României. Notorietatea lui Brâncuşi a devenit un bumerang pentru ţară. Dovadă în ce DEGRINGOLADA a intrat GUVERNUL când a trebuit să achiziţioneze lucrarea CUMINŢENIA PAMÂNTULUI. Şi-a arătat complet neputinţă! 
Este marele semnal de alarmă privind imaginea ţării prin cea mai importantă opera de artă de pe teritoriul sau: Ansamblul cultural de la Tg. Jiu, care se va tot degrada, până se va alege praful. Deja simbolurile brâncuşiene apar în reclame CEC sau ponta-prezidenţiale! În loc ca românii să lege opera lui Brâncuşi de spiritualitatea românească, o înstrăinează. Iar UNESCO ar fi investit tocmai în conservarea acestui tezaur.
Îmi pare tare rău, dar dacă continuă să meargă pe această cale, România nu are viitor. Adică are unul, dar e în ceaţă, deloc potrivit pentru o lume normală, să nu spun fericită.
 
Sursa: Grid Modorcea
Adaptare și foto: Carmen Pankau